De la aceste cuvinte spuse la supărare s-a născut RMMA. Supărare, furie și multa umilință acumulata. Zeci de ani acumulați in care tricourile noastre cu Cain Velasquez sau GSP era luate in gluma de colegii de birou, zeci de situații în care auzeam glumitele idioate, “Faci karate, ha, te bati cu mine?”, de la colegi, care într-un ring sau pe o saltea nu ar rezista nici doua secunde.
Ne-am saturat de veșnicele priviri de “jmekeri” bețivi, “corifei” au televiziunilor care ne spuneau: “Nu credeam ca porcăria asta cu șuturi in cap o sa facă audienta mai mare decât meciul de fotbal”, “Se bat ei bine, dar sunt dopați și sunt prosti”.
Ne-am saturat sa fim tratați ca oameni de mana a doua pentru ca mergeam la sala și făceam îndreptări sau genu, pentru ca aveam nasul spart de la antrenament, sau eram machiați natural de un pumn.
Ne-am saturat de cei care rad de “eroul karatist” care si-a rupt piciorul sau maxilarul într-un meci, în vreme ce “băiatul bun”, care a căzut într-un șanț beat mort, primeste ode, “vai, ce ghinion a avut, sa-i ducem prăjiturele și ceva de băut”
Asa ca într-o buna zi am spus ca este cazul sa facem ceva pentru noi si pentru toți cei care au trăit ce am descris mai sus (evident și multe altele asemănătoare), asa ca ne-am apucat de munca. Povestea întreaga o vedeți în podcast.