Industria filmului ne prezinta o imagine deformata a istoriei, in care gladiatorii erau intruparea unor idealuri romantice. Cum erau ei de fapt ne povesteste astazi Dituleasa-Roman Valeriu, specialist in filologie clasica, intr-o colaborare speciala cu RMMA.ro
Sporturile de luptă au fascinat dintotdeauna și probabil există din cele mai vechi timpuri. E posibil să fi fost chiar primele forme de sport. Spiritul ludic al oamenilor i-a făcut, încă din zorii umanității, să dea și o altă față războiului, să-l transforme într-un joc cu reguli precise și în care, spre deosebire de bătăliile adevărate, unde norocul și soarta au rolul cel mai important, adversarii să aibă, cel puțin teoretic, șanse egale. Este interesant, de exemplu, că în germană cuvîntul pentru ”arbitru” este ”Schiedsrichter”, format de la ”Richter = judecător” și ”scheiden = a despărți, a separa”. Cînd te gîndești la despărțirea competitorilor, nu-ți vin în minte fotbalul sau handbalul (chiar dacă se mai iau ei, uneori, la bătaie), ci lupta, agon-ul vechilor greci.
Începem astăzi, dragi prieteni, un serial care sperăm să vă fie pe plac. Va fi cît de lung vom considera necesar pentru a prezenta fiecare aspect al problemei și vă veți bucura (credem noi) de el o dată pe săptămînă. Subiectul va fi tot un sport de luptă, dar unul pe care atleții implicați îl luau mult mai în serios, fiindcă era, de foarte multe ori, pe viață și pe moarte: luptele de gladiatori.
Fiindcă ne-am planificat acest subiect pentru o serie de articole, nu pentru unul singur, ne vom permite luxul de a nu ne grăbi și de a intra în detalii. Așa încît astăzi vom vorbi doar despre cîteva aspecte generale și vom încerca să demontăm unele idei preconcepute pe care le au oamenii în legătură cu luptele de gladiatori, majoritatea datorate ”culturii” de Hollywood.
În primul rînd, luptele de gladiatori nu sînt o invenție romană, ci, cel mai probabil, au fost puse în scenă pentru prima dată de etrusci, locuitorii vechi ai Italiei de azi. La origine, este posibil să fi fost o formă mai elaborată de sacrificiu uman, pentru că primele lupte de gladiatori se dădeau în timpul ceremoniilor funerare ale notabilităților vremii. Deci potentații etrusci aveau, la moarte, parte de însoțitori războinici în lumea de dincolo.
Apoi, nu vreau să credeți că luptele de gladiatori erau chiar ”pe viață și pe moarte”. Încercați să gîndiți ca niște businessmen. Pentru un lanista, patronul unei școli de gladiatori, antrenamentul și întreținerea unui luptător, pe lîngă faptul că durau mult (uneori chiar și doi ani), erau foarte scumpe. Nu-ți permiți să investești atîția bani într-un om pe care îl poți pierde la prima luptă, în cîteva secunde chiar. De aceea, aceste confruntări aveau loc după reguli fixe (majoritatea nu s-au păstrat, din nefericire) și se încheiau, de foarte multe ori, în funcție de bunul plac al publicului sau împăratului, cu părăsirea arenei de către ambii combatanți în viață și chiar fără răni serioase. Vom discuta mai multe despre aceasta într-un alt articol. Existau, este adevărat, în anumite situații, acele lupte sine missione, în care, sub diverse pretexte, religioase sau punitive, niciun combatant nu avea dreptul să părăsească arena în viață. The last man standing, ca să zic așa, putea fi ucis de la distanță, cu o suliță sau săgeată. Dar vorbim despre excepții!
În al treilea rînd, gladiatorii adevărați nu erau băieții din serialul Spartacus, cu six-pack și definiți. Serialele astea sînt făcute pentru domnișoarele încinse. Într-o luptă cu arme albe, mușchii foarte bine definiți, mai ales în zona abdominală, înseamnă mușchi expuși unui risc mare de răniri grave. Gladiatorii aveau un mic strat de grăsime abdominală, menit să-i protejeze exact de aceste tăieturi în lung. Regimul lor alimentar, preponderent vegetarian, era făcut mai ales din terci de orz, foarte bogat caloric, care, pe lîngă susținerea efortului intens, le permitea și dezvoltarea acelui strat adipos pe abdomen. De altfel, ei mai erau porecliți și hordearii, adică ”mîncătorii de orz”. Bun, nu trebuie să cădem în cealaltă extremă și să credem că erau niște obezi fleșcăiți! Vorbim doar de ”un pic de burtică” și de o forță cu care n-ai fi vrut să te confrunți, la ceas de seară, pe vreo stradă strîmtă din vechea Romă.
Extrem de puțini deveneau vedete și bogați. Asta cam depindea de toanele împăratului. Nero și Caligula sînt doi împărați care au dat bani mulți unor gladiatori. Majoritatea proveaneau din prizonierii de război sau condamnați, așa că nu aveau de ales. Erau așa-numiții infames, ”cei cărora nu li se spune pe nume”, cu cel mai de jos statut social în Roma antică, sub cel al actorilor și prostituatelor. Și atunci, de ce unii oameni liberi deveneau din proprie dorință gladiatori? Răspunsurile sînt omenești și multiple: datorii, averi pierdute, dorința de faimă, dependența de adrenalină, traiul greu (gladiatorii aveau masa și casa asigurate – un lux pe care mulți nu și-l permiteau).
Aș vrea să închei acest prim episod cu două vorbe despre armele lor. Erau simple, cu nimic deosebite de ale unui legionar, fără inovații sau minuni tehnice. Vom discuta mai multe despre acest aspect. Nu vă lăsați păcăliți de show-ul din filme! În Gladiatorul, de exemplu, apare, la un moment dat, o arbaletă (sic!) cu tragere multiplă prin rotație! WTF, cum s-ar spune azi pe plaiurile mioritice! Arbaleta este o invenție medievală, iar cea tip mitralieră, care poate trage mai multe săgeți fără reîncărcare, e de secol XX. Cînd am văzut scena respectivă, mi-am dat seama că filmul lui Ridley Scott are un bun potențial de SF!
Vă mulțumesc! Pe data viitoare!
Autor: Dituleasa-Roman Valeriu